AUTORIZAŢIE DE PUNERE PE PIAŢĂ NR. 14837/2023/01-02 Anexa 2 NR. 14838/2023/01-02 Rezumatul caracteristicilor produsului REZUMATUL CARACTERISTICILOR PRODUSULUI 1. DENUMIREA COMERCIALĂ A MEDICAMENTULUI Entecavir Labormed 0,5 mg comprimate filmate Entecavir Labormed 1 mg comprimate filmate 2. COMPOZIŢIA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ Entecavir Labormed 0,5 mg comprimate filmate Fiecare comprimat filmat conţine entecavir monohidrat corespunzător la entecavir 0,5 mg. Entecavir Labormed 1 mg comprimate filmate Fiecare comprimat filmat conţine entecavir monohidrat corespunzător la entecavir 1 mg. Excipienţi cu efect cunoscut: Fiecare comprimat filmat de 0,5 mg conţine 71,8 mg lactoză monohidrat corepunzător la 68,2 mg lactoză. Fiecare comprimat filmat de 1 mg conţine 143,5 mg lactoză monohidrat corepunzător la 136,3 mg lactoză. Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1. 3. FORMA FARMACEUTICĂ Comprimat filmat (comprimat). Entecavir Labormed 0,5 mg comprimate filmate Comprimate filmate, rotunde, biconvexe, de culoare albă până la aproape albă, netede pe ambele feţe, cu diametrul de aproximativ 7 mm. Entecavir Labormed 1 mg comprimate filmate Comprimate filmate, rotunde, biconvexe, de culoare albă până la aproape albă, cu linie mediană pe una din feţe, cu diametrul aproximativ 8,9 mm. Linia mediană nu este destinată ruperii comprimatului. 4. DATE CLINICE 4.1 Indicaţii terapeutice Indicaţii adulţi Tratamentul infecţiei cronice cu virusul hepatitei B (VHB) (vezi pct. 5.1) la adulţi cu: - boală hepatică compensată şi dovezi de replicare virală activă, valori serice persistent crescute ale alanin aminotransferazei (ALT) şi dovezi histologice de inflamaţie activă şi/sau fibroză. - boală hepatică decompensată (vezi pct. 4.4) 1 Atât în cazul bolii hepatice compensate cât şi a celei decompensate, această indicaţie se bazează pe datele din studiile clinice la pacienţi netrataţi anterior cu nucleozide, cu infecţie cu VHB cu AgHBe pozitiv şi AgHBe negativ. În ceea ce priveşte pacienţii cu hepatită B refractară la lamivudină, vezi pct. 4.2, 4.4 şi 5.1. Copii şi adolescenţi Tratamentul infecţiei cronice cu VHB la pacienţii copii şi adolescenţi netrataţi anterior cu nucleozide, cu vârsta între 2 şi mai puțin de 18 ani şi boală hepatică compensată, cu dovezi de replicare virală activă şi valori serice persistent crescute ale ALT sau dovezi histologice de inflamaţie moderată până la severă şi/sau fibroză. În ceea ce priveşte decizia de iniţiere a tratamentului la pacienţii copii şi adolescenţi, vezi pct. 4.2, 4.4 şi 5.1. 4.2 Doze şi mod de administrare Tratamentul trebuie să fie iniţiat de către un medic cu experienţă în tratamentul infecţiei hepatice cronice de tip B. Doze Boală hepatică compensată Pacienţi netrataţi anterior cu nucleozide: doza recomandată la adulţi este 0,5 mg o dată pe zi, cu sau fără alimente. Pacienţi care nu răspund la tratamentul cu lamivudină (de exemplu: cu dovezi de viremie în timpul tratamentului cu lamivudină sau cu evidenţierea rezistenţei la lamivudină [mutaţii rLVD]) (vezi pct. 4.4 şi 5.1): doza recomandată la adulţi este de 1 mg în priză unică zilnică, care trebuie administrată în condiţii de repaus alimentar (cu mai mult de 2 ore înainte şi cu mai mult de 2 ore după o masă) (vezi pct. 5.2). În prezenţa mutaţiilor rLVD, utilizarea de entecavir în asociere cu un al doilea medicament antiviral (care nu are rezistenţă încrucişată nici la lamivudină, nici la entecavir) trebuie considerată preferabilă monoterapiei cu entecavir (vezi pct. 4.4). Boală hepatică decompensată Doza recomandată pentru pacienţii adulţi cu boală hepatică decompensată este de 1 mg o dată pe zi, care trebuie luată fără alimente (cu mai mult de 2 ore înainte de masă şi cu mai mult de 2 ore după masă) (vezi pct. 5.2). Pentru pacienţii cu hepatită B care nu răspund la tratamentul cu lamivudină, vezi pct. 4.4 şi 5.1. Durata tratamentului Durata optimă a tratamentului nu se cunoaşte. Întreruperea tratamentului poate fi luată în considerare în următoarele cazuri: - la pacienţii adulţi cu AgHBe pozitiv, tratamentul trebuie administrat cel puţin până la 12 luni după obţinerea seroconversiei HBe (dispariţia AgHBe şi a ADN VHB cu evidenţierea anticorpilor anti-HBe în două probe serice consecutive recoltate la interval de cel puţin 3-6 luni) sau până la seroconversia HBs sau până la pierderea eficacităţii (vezi pct. 4.4); - la pacienţii adulţi cu AgHBe negativ, tratamentul trebuie administrat cel puţin până la seroconversia HBs sau până la apariţia unei dovezi de pierdere a eficacităţii. În cazul tratamentelor cu durată mai mare de 2 ani, se recomandă reevaluarea periodică pentru a dovedi că utilizarea în continuare a terapiei stabilite este adecvată pentru pacient. La pacienţii cu boală hepatică decompensată sau ciroză, nu se recomandă întreruperea tratamentului. 2 Copii şi adolescenţi Pentru administrarea unei doze adecvate la copii și adolescenți, este disponibil Entecavir Labormed 0,5 mg comprimate filmate, iar pentru doze mai mici de 0,5 mg, poate fi disponibil entecavir sub formă de soluţie orală. Decizia de iniţiere a tratamentului la copii şi adolescenţi trebuie să se bazeze pe o analiză atentă a necesităţilor individuale ale pacientului şi pe consultarea ghidurilor actuale de tratament la această grupă de pacienţi, inclusiv valoarea datelor histologice iniţiale. Beneficiile supresiei virusologice pe termen lung cu tratament continuu trebuie evaluate comparativ cu riscul asociat tratamentului prelungit, inclusiv apariţia virusului hepatitic B rezistent la tratament. Concentraţiile serice ale ALT trebuie să fie persistent crescute timp de cel puţin 6 luni înainte de iniţierea tratamentului la copii şi adolescenţi cu boală hepatică compensată ca urmare a hepatitei cronice B cu AgHBe pozitiv şi, respectiv, timp de cel puţin 12 luni la pacienţii cu AgHBe negativ. La copiii şi adolescenţii cu greutatea corporală de cel puţin 32,6 kg trebuie să se administreze un comprimat de 0,5 mg, o dată pe zi, cu sau fără alimente. La pacienţii cu greutatea corporală sub 32,6 kg trebuie utilizat entecavir sub formă de soluţie orală. Durata tratamentului la copii şi adolescenţi Durata optimă a tratamentului nu este cunoscută. Conform ghidurilor actuale de tratament la copii şi adolescenţi, întreruperea tratamentului poate fi luată în considerare după cum urmează: - la copii şi adolescenţi cu AgHBe pozitiv, tratamentul trebuie administrat timp de cel puţin 12 luni după obţinerea ADN VHB nedetectabil şi a seroconversiei AgHBe (dispariţia AgHBe şi depistarea anticorpilor anti-HBe la testarea a două probe serice consecutive efectuată la interval de minimum 3-6 luni) sau până la seroconversia HBs sau până la pierderea eficacităţii. Concentraţiile serice ale ALT şi ale ADN VHB trebuie determinate periodic după întreruperea tratamentului (vezi pct. 4.4). - la copii şi adolescenţi cu AgHBe negativ, tratamentul trebuie administrat până la seroconversia HBs sau până când există dovezi de pierdere a eficacităţii. Nu a fost studiat profilul farmacocinetic la copii şi adolescenţi cu insuficienţă renală sau hepatică. Vârstnici: nu este necesară ajustarea dozei în funcţie de vârstă. Doza trebuie ajustată în conformitate cu funcţia renală a pacientului (vezi dozele recomandate în caz de insuficienţă renală şi pct. 5.2). Sexul şi rasa: nu este necesară ajustarea dozei în funcţie de sex sau rasă. Insuficienţă renală: clearance-ul entecavirului scade o dată cu scăderea clearance-ului creatininei (vezi pct. 5.2). Se recomandă ajustarea dozei la pacienţii cu clearance al creatininei < 50 ml/min, inclusiv la cei care efectuează hemodializă sau dializă peritoneală ambulatorie continuă (DPAC). Se recomandă reducerea dozei zilnice utilizând entecavir sub formă de soluţie orală, după cum se prezintă în tabelul de mai jos. În cazul în care soluţia orală nu este disponibilă, ca alternativă, doza poate fi ajustată prin creşterea intervalului dintre administrarea dozelor, de asemenea, prezentat mai jos în tabel. Siguranţa şi eficacitatea nu au fost evaluate din punct de vedere clinic, propunerile de modificare a dozelor fiind bazate pe extrapolarea datelor limitate disponibile. Din acest motiv, răspunsul virusologic trebuie atent monitorizat. Clearance-ul creatininei (ml/min) Pacienţii netrataţi anterior cu nucleozide Doza la pacienţii care nu răspund la lamivudină sau cu boală hepatică decompensată Doza de entecavir 3 ≥ 50 30 - 49 10 - 29 0,5 mg o dată pe zi 1 mg o dată pe zi 0,25 mg o dată pe zi* SAU 0,5 mg la intervale de 48 ore 0,5 mg o dată pe zi 0,15 mg o dată pe zi* SAU 0,5 mg la intervale de 72 ore 0,3 mg o dată pe zi* SAU 0,5 mg la intervale de 48 ore < 10 Pacienţi care efectuează hemodializă sau DPAC** 0,05 mg o dată pe zi* SAU 0,5 mg la intervale de 5-7 zile 0,1 mg o dată pe zi* SAU 0,5 mg la intervale de 72 ore * pentru doze < 0,5 mg, se recomandă soluţie orală cu entecavir ** în zilele în care se efectuează hemodializă, se administrează entecavirul după şedinţa de hemodializă Insuficienţă hepatică: nu este necesară ajustarea dozei la pacienţii cu insuficienţă hepatică. Mod de administrare Administrare orală. 4.3 Contraindicaţii Hipersensibilitate la substanţa activă sau la oricare dintre excipienţii enumeraţi la pct. 6.1. 4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare Insuficienţă renală: la pacienţii cu insuficienţă renală, se recomandă ajustarea dozelor (vezi pct. 4.2). Siguranţa şi eficacitatea nu au fost evaluate din punct de vedere clinic, iar propunerile de modificare a dozelor sunt bazate pe extrapolarea datelor limitate disponibile. Din acest motiv, răspunsul virusologic trebuie atent monitorizat. Exacerbarea hepatitei: în cazul hepatitei cronice B, exacerbarea spontană este relativ frecventă şi este caracterizată prin creşteri tranzitorii ale valorilor serice ale ALT. După iniţierea terapiei antivirale, la unii pacienţi, valorile serice ale ALT pot creşte, în timp ce valorile serice ale ADN VHB scad (vezi pct. 4.8). Printre pacienţii trataţi cu entecavir, exacerbările din timpul tratamentului au o valoare mediană a timpului până la apariţie de 4-5 săptămâni. La pacienţii cu afecţiune hepatică compensată, aceste creşteri ale valorilor serice ale ALT nu sunt, în general, însoţite de o creştere a bilirubinemiei sau de decompensare hepatică. Deoarece după exacerbarea hepatitei, pacienţii cu boală hepatică avansată sau ciroză pot prezenta un risc mai mare de decompensare hepatică, în timpul tratamentului trebuie monitorizaţi îndeaproape. De asemenea, s-a raportat exacerbarea acută a hepatitei la pacienţii care au întrerupt tratamentul hepatitei B (vezi pct. 4.2). Exacerbările post-tratament se asociază, de regulă, cu creşterea valorii ADN VHB, majoritatea fiind auto-limitate. Cu toate acestea, s-au raportat exacerbări severe, incluzând cazuri letale. La pacienţii netrataţi anterior cu nucleozide, trataţi cu entecavir, exacerbările post-tratament au prezentat o valoare mediană a timpului până la apariţie de 23-24 săptămâni şi majoritatea au fost raportate la pacienţii cu AgHBe negativ (vezi pct. 4.8). Funcţia hepatică trebuie monitorizată la intervale repetate, cu o perioadă 4 de urmărire atât clinică, cât şi de laborator, de cel puţin 6 luni după întreruperea terapiei hepatitei B. Dacă este cazul, poate fi justificată reînceperea terapiei hepatitei B. Pacienţii cu boală hepatică decompensată: la pacienţii cu boală hepatică decompensată, în special la cei cu boală hepatică clasificată conform criteriilor Child-Turcotte-Pugh (CTP) în clasa C, s-a observat o frecvenţă mai mare a reacţiilor adverse hepatice grave (indiferent de cauzalitate), comparativ cu frecvenţa la pacienţii cu funcţie hepatică compensată. De asemenea, pacienţi cu boală hepatică decompensată pot prezenta un risc mai mare de acidoză lactică şi reacţii adverse renale specifice, precum sindromul hepatorenal. De aceea, parametrii clinici şi de laborator trebuie monitorizaţi atent la această grupă de pacienţi (vezi, de asemenea, pct. 4.8 şi 5.1). Acidoza lactică şi hepatomegalia severă cu steatoză: în cazul utilizării analogilor nucleozidici, s-a raportat producerea acidozei lactice (în lipsa hipoxemiei), uneori letală, asociată, de regulă, cu hepatomegalie şi steatoză hepatică. Deoarece entecavir este un analog nucleozidic, acest risc nu poate fi exclus. Tratamentul cu analogi nucleozidici trebuie întrerupt când se produc creşteri rapide ale valorilor serice ale aminotransferazei, hepatomegalie progresivă sau acidoză metabolică/lactică de etiologie necunoscută. Simptomele digestive benigne, cum sunt greaţă, vărsături şi dureri abdominale, pot fi caracteristice pentru dezvoltarea acidozei lactice. Cazurile severe, uneori cu evoluţie letală, au fost asociate cu pancreatită, insuficienţă hepatică/steatoză hepatică, insuficienţă renală şi valori mari ale lactacidemiei. Este necesară prudenţă în cazul prescrierii analogilor nucleozidici oricărui pacient (în special la femei obeze) cu hepatomegalie, hepatită sau alţi factori de risc cunoscuţi pentru afecţiuni hepatice. Aceşti pacienţi trebuie urmăriţi îndeaproape. Pentru a face diferenţa între creşterea valorilor serice ale aminotransferazelor datorate răspunsului la tratament şi creşterile potenţial legate de acidoza lactică, medicii trebuie să se asigure că modificările valorilor ALT sunt asociate cu îmbunătăţirea altor markeri de laborator ai hepatitei B cronice. Rezistenţa şi precauţii specifice la pacienţii care nu răspund la tratamentul cu lamivudină: mutaţiile HBV polimerazei care determină substituţii ale rezistenţei la lamivudină pot conduce la apariţia unor substituţii secundare, incluzându-le pe cele asociate cu rezistenţa la entecavir (rETV). La un mic procent de pacienţi care nu au răspuns la tratamentul cu lamivudină, substituţiile la reziduurile rtT184, rtS202 sau rtM250, care determină rezistenţa la entecavir (rETV), erau prezente la momentul iniţial. Pacienţii cu infecţie cu VHB rezistent la lamivudină sunt expuşi la un risc mai mare de a dezvolta rezistenţă secundară la entecavir, comparativ cu pacienţii care nu prezintă rezistenţă la lamivudină. Probabilitatea cumulată de apariţie a rezistenţei genotipice la entecavir după 1, 2, 3, 4 şi 5 ani de tratament în studiile efectuate la pacienţi care nu au răspuns la lamivudină, a fost de 6%, 15%, 36%, 47% şi, respectiv, 51%. Răspunsul virusologic trebuie monitorizat frecvent la populaţia care nu a răspuns la lamivudină şi trebuie efectuate teste adecvate de rezistenţă. La pacienţii cu răspuns virusologic suboptim după 24 de săptămâni de tratament cu entecavir, trebuie luată în considerare o modificare a tratamentului (vezi pct. 4.5 şi 5.1). Atunci când se iniţiază tratamentul la pacienţii cu istoric documentat de infecţie cu VHB rezistent la lamivudină, utilizarea de entecavir în asociere cu un al doilea medicament antiviral (care nu are rezistenţă încrucişată la lamivudină sau entecavir) trebuie considerată preferabilă monoterapiei cu entecavir. Infecţia preexistentă cu VHB rezistent la tratamentul cu lamivudină este asociată cu un risc crescut de rezistenţă ulterioară la entecavir, indiferent de stadiul bolii hepatice; la pacienţii cu boală hepatică decompensată, exacerbarea virusologică poate fi asociată cu complicaţii clinice grave ale afecţiunii hepatice subiacente. De aceea, la pacienţii cu boală hepatică decompensată şi infecţie cu VHB rezistent la lamivudină, utilizarea de entecavir în asociere cu un al doilea medicament antiviral (care nu are rezistenţă încrucişată la lamivudină sau entecavir) trebuie considerată preferabilă monoterapiei cu entecavir. Copii şi adolescenţi: s-a observat o rată mai mică de răspuns virusologic (ADN VHB < 50 UI/ml) la copiii şi adolescenţii cu valori iniţiale ale ADN VHB ≥ 8,0 log10 UI/ml (vezi pct. 5.1). Entecavir trebuie utilizat la aceşti pacienţi numai dacă beneficiul potenţial justifică riscul potenţial pentru copil (de exemplu, apariţia rezistenţei). Deoarece unii copii şi adolescenţi pot necesita tratament pe termen lung sau chiar pe 5 toată durata vieţii pentru hepatita cronică activă cu virus B, trebuie luat în considerare impactul entecavirului asupra opţiunilor viitoare de tratament. Pacienţii cu transplant hepatic: la pacienţii cu transplant hepatic trataţi cu ciclosporină sau cu tacrolimus, funcţia renală trebuie evaluată cu atenţie înaintea sau în timpul terapiei cu entecavir (vezi pct. 5.2). Infecţie concomitentă cu hepatită C sau D: nu există date privind eficacitatea entecavirului la pacienţii infectaţi concomitent cu virusul hepatitei C sau D. Pacienţi infectaţi concomitent cu virusul imunodeficienţei umane (HIV) şi VHB, cărora nu li se administrează concomitent terapie antiretrovirală: entecavirul nu a fost evaluat în cazul pacienţilor infectaţi concomitent cu HIV şi VHB şi care nu urmează un tratament eficace anti-HIV. Apariţia rezistenţei HIV a fost observată când entecavirul a fost utilizat pentru tratarea infecţiei cronice cu virusul hepatitiei B în cazul pacienţilor infectaţi cu HIV şi care nu urmează o terapie antiretrovirală înalt activă (HAART) (vezi pct. 5.1). Prin urmare, tratamentul cu entecavir nu trebuie utilizat în cazul pacienţilor infectaţi concomitent cu HIV şi VHB care nu urmează HAART. Entecavir nu a fost studiat pentru tratamentul infecţiei HIV şi nu este recomandat pentru aceasta. Pacienţi infectaţi concomitent cu HIV şi VHB cărora li se administrează concomitent terapie antiretrovirală: entecavirul a fost studiat la 68 adulţi infectaţi concomitent cu HIV şi VHB cărora li se administra terapie HAART care conţinea lamivudină (vezi pct. 5.1). Nu sunt date disponibile privind eficacitatea entecavirului la pacienţii cu AgHBe negativ, infectaţi concomitent cu HIV. Există date limitate referitoare la pacienţii infectaţi concomitent cu HIV şi care au un număr mic de celule CD4 (<200 celule/mm3). Generale: pacienţii trebuie avertizaţi că terapia cu entecavir nu a dovedit că reduce riscul transmiterii VHB, de aceea trebuie să continue să ia măsuri de precauţie adecvate. Lactoză: pacienţii cu afecţiuni ereditare rare de intoleranţă la galactoză, deficit total de lactază sau sindrom de malabsorbţie la glucoză-galactoză nu trebuie să utilizeze acest medicament. Pentru aceste persoane, este disponibil entecavir sub formă de soluţie orală fără lactoză. 4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune Deoarece entecavirul este eliminat predominant pe cale renală (vezi pct. 5.2), administrarea concomitentă cu medicamente care reduc funcţia renală sau intră în competiţie pentru secreţia tubulară activă poate creşte concentraţiile plasmatice ale ambelor medicamente. Spre deosebire de lamivudină, adefovir dipivoxil şi fumarat de tenofovir disoproxil, nu au fost evaluate efectele administrării concomitente a entecavirului cu medicamente care sunt excretate pe cale renală sau care afectează funcţia renală. Pacienţii trebuie monitorizaţi îndeaproape pentru observarea reacţiilor adverse atunci când entecavirul este administrat concomitent cu asemenea medicamente. Nu s-au observat interacţiuni de ordin farmacocinetic între entecavir şi lamivudină, adefovir sau tenofovir. Entecavirul nu este substrat și nu are efect inductor sau inhibitor asupra izoenzimelor citocromului P450 (CYP450) (vezi pct. 5.2). Ca urmare, în cazul entecavirului este puţin probabil să apară interacţiuni medicamentoase mediate prin intermediul CYP450. Copii şi adolescenţi Studii de interacţiune au fost efectuate numai la adulţi. 6 4.6 Fertilitatea, sarcina şi alăptarea Femeile aflate la vârsta fertilă: având în vedere faptul că riscul potenţial asupra dezvoltării fetale nu este cunoscut, femeile aflate la vârsta fertilă trebuie să utilizeze măsuri de contracepţie eficace. Sarcina: nu există date adecvate privind utilizarea entecavirului la gravide. Studiile la animale au evidenţiat efecte toxice asupra funcţiei de reproducere la doze mari (vezi pct. 5.3). Riscul potenţial pentru om nu este cunoscut. Entecavir Labormed nu trebuie utilizat în timpul sarcinii, cu excepţia cazurilor în care este absolut necesar. Nu există date privind efectul entecavirului asupra transmisiei VHB de la mamă la nou-născut. Prin urmare, trebuie utilizate măsuri adecvate pentru a preveni infectarea neo-natală cu VHB. Alăptarea: nu se cunoaşte dacă entecavirul se excretă în laptele uman. Datele toxicologice la animale au evidenţiat excreţia entecavirului în lapte (pentru informaţii detaliate, vezi pct. 5.3). Nu poate fi exclus un risc la sugari. Alăptarea trebuie întreruptă în timpul tratamentului cu Entecavir Labormed. Fertilitatea: studiile de toxicologie efectuate la animale cărora li s-a administrat entecavir nu au evidenţiat afectarea fertilităţii (vezi pct. 5.3). 4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje Nu s-au efectuat studii privind efectele asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje. Ameţelile, fatigabilitatea şi somnolenţa sunt reacţii adverse frecvente care pot afecta capacitatea de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje. 4.8 Reacţii adverse a. Rezumatul profilului de siguranţă În cadrul studiilor clinice la pacienţii cu boală hepatică compensată, cele mai frecvente reacţii adverse indiferent de severitate, cel puţin posibil legate de administrarea entecavirului, au fost: cefaleea (9%), fatigabilitatea (6%), ameţelile (4%) şi greaţa (3%). A fost raportată de asemenea, exacerbarea hepatitei în timpul şi după întreruperea terapiei cu entecavir (vezi pct. 4.4 şi c. Descrierea reacţiilor adverse selectate). b. Lista tabelară a reacţiilor adverse Evaluarea reacţiilor adverse se bazează pe experienţa după punerea pe piaţă a medicamentului şi pe datele provenite din patru studii clinice în care la 1720 pacienţi cu infecţie cronică cu virus hepatitic B şi boală hepatică compensată s-a administrat tratament dublu-orb cu entecavir (n = 862) sau lamivudină (n = 858) timp de până la 107 săptămâni (vezi pct. 5.1). În aceste studii, profilurile de siguranţă, incluzând valorile anormale ale testelor de laborator, au fost comparabile pentru entecavir 0,5 mg administrat zilnic (679 pacienţi cu AgHBe pozitiv sau negativ, netrataţi anterior cu nucleozide trataţi pe o perioadă mediană de 53 de săptămâni), entecavir 1 mg administrat zilnic (183 pacienţi refractari la tratamentul cu lamivudină, trataţi pentru o perioadă mediană de 69 de săptămâni) şi lamivudină. Reacţiile adverse considerate cel puţin posibil legate de tratamentul cu entecavir sunt clasificate pe aparate, sisteme şi organe. În funcţie de frecvenţă sunt definite ca: foarte frecvente (≥ 1/10); frecvente (≥ 1/100 şi < 1/10); mai puţin frecvente (≥ 1/1000 şi < 1/100); rare (≥ 1/10000 şi < 1/1000). În cadrul fiecărei grupe de frecvenţă, reacţiile adverse sunt prezentate în ordinea descrescătoare a gravităţii. Tulburări ale sistemului imunitar rare: reacţii anafilactoide Tulburări psihice frecvente: insomnie 7 Tulburări ale sistemului nervos frecvente: cefalee, ameţeli, somnolenţă Tulburări gastro-intestinale frecvente: vărsături, diaree, greaţă, dispepsie Tulburări hepatobiliare frecvente: valori serice crescute ale transaminazelor Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat mai puţin frecvente: erupţii cutanate tranzitorii, alopecie Tulburări generale şi la nivelul locului de administrare frecvente: fatigabilitate Au fost raportate cazuri de acidoză lactică, frecvent în asociere cu decompensare hepatică, alte afecţiuni medicale grave sau expuneri la medicamente (vezi pct. 4.4). Tratament peste 48 săptămâni: tratamentul continuu cu entecavir pe o durată mediană de 96 săptămâni nu a evidenţiat nicio reacţie adversă nouă. c. Descrierea reacţiilor adverse selectate Valori anormale ale analizelor de laborator: în studiile clinice la pacienţi netrataţi anterior cu nucleozide, 5% au prezentat creşteri ale valorilor serice ale ALT > 3 ori faţă de valorile iniţiale şi < 1% au prezentat creşteri ale valorilor serice ale ALT > 2 ori faţă de valorile iniţiale în asociere cu bilirubinemie totală > 2 ori faţă de limita superioară a valorilor normale (LSVN) şi > 2 ori faţă de valorile iniţiale. Valorile albuminemiei au fost < 2,5 g/dl la < 1% dintre pacienţi, valorile amilazemiei au fost > 3 ori faţă de valorile iniţiale la 2% dintre pacienţi, valorile lipazei au fost > 3 ori faţă de valorile iniţiale la 11% dintre pacienţi şi numărul de trombocite a fost < 50000/mm3 la < 1% dintre pacienţi. În studiile clinice la pacienţi refractari la lamivudină, 4% au prezentat creşteri ale valorilor serice ale ALT > 3 ori faţă de valorile iniţiale şi < 1% au prezentat creşteri ale valorilor serice ale ALT > 2 ori faţă de valorile iniţiale însoţite de creşteri ale bilirubinemiei totale > 2 ori LSVN şi > 2 ori faţă de valorile iniţiale. Valorile amilazei au fost > 3 ori faţă de valorile iniţiale la 2% dintre pacienţi, valorile lipazei au fost > 3 ori faţă de valorile iniţiale la 18% dintre pacienţi şi numărul de trombocite a fost < 50000/mm3 la < 1% dintre pacienţi. Exacerbările în timpul tratamentului: în studii cu pacienţi netrataţi anterior cu nucleozide, creşteri în timpul tratamentului ale valorilor serice ale ALT > 10 ori LSVN şi > 2 ori faţă de valorile iniţiale s-au produs la 2% dintre pacienţii trataţi cu entecavir, comparativ cu 4% dintre pacienţii trataţi cu lamivudină. În studii efectuate la pacienţi care nu răspund la lamivudină, creşteri în timpul tratamentului ale valorilor serice ale ALT > 10 ori LSVN şi > 2 ori faţă de valorile iniţiale s-au produs la 2% dintre pacienţii trataţi cu entecavir, comparativ cu 11% dintre pacienţii trataţi cu lamivudină. Printre pacienţii trataţi cu entecavir, creşterile în timpul tratamentului ale valorilor serice ale ALT au avut o valoare mediană a timpului până la producere de 4-5 săptămâni, în general, s-au remis pe parcursul tratamentului şi în majoritatea cazurilor, s-au asociat cu o reducere a încărcăturii virale ≥ 2 log10/ml care a precedat sau a fost simultană cu creşterea valorilor ALT. În timpul tratamentului se recomandă monitorizarea periodică a funcţiei hepatice. Exacerbări după întreruperea tratamentului: s-au raportat exacerbări acute ale hepatitei la pacienţii care au întrerupt terapia antivirală pentru hepatita B, incluzând terapia cu entecavir (vezi pct. 4.4). În cadrul studiilor, la pacienţi netrataţi anterior cu nucleozide, în perioada de urmărire post-tratament, 6% dintre pacienţii trataţi cu entecavir şi 10% dintre pacienţii trataţi cu lamivudină au prezentat creşteri ale valorilor serice ale ALT (> 10 ori LSVN şi > 2 ori valoarea de referinţă [minima valorilor iniţiale sau ultima 8 determinare la sfârşitul tratamentului]). Printre pacienţii netrataţi anterior cu nucleozide, dar trataţi cu entecavir, creşterile valorilor serice ale ALT au avut o valoare mediană a timpului până la producere de 23-24 săptămâni, iar 86% (24/28) dintre creşterile valorilor serice ale ALT s-au produs la pacienţii cu AgHBe negativ. În studii efectuate la pacienţi care nu răspund la lamivudină, cu un număr limitat de pacienţi urmăriţi post-tratament, 11% dintre pacienţii trataţi cu entecavir au prezentat creşteri ale valorilor serice ale ALT în cadrul perioadei de urmărire şi respectiv niciun pacient tratat cu lamivudină nu a prezentat creşteri ale valorilor serice ale ALT în cadrul perioadei de urmărire. În studiile clinice tratamentul cu entecavir a fost întrerupt dacă pacienţii au realizat un răspuns prespecificat. În cazul în care tratamentul este întrerupt fără legătură cu răspunsul la tratament, frecvenţa exacerbărilor post-tratament ale valorilor ALT ar putea fi mai mare. d. Copii şi adolescenţi Siguranţa tratamentului cu entecavir la copii şi adolescenţi cu vârsta între 2 şi < 18 ani se bazează pe două studii clinice la pacienţi cu infecţie cronică cu VHB; un studiu de fază 2 de evaluare a profilului farmacocinetic (studiul 028) şi un studiu de fază 3 (studiul 189). Aceste studii oferă date privind 195 subiecţi cu AgHBe pozitiv, netrataţi anterior cu nucleozide şi trataţi cu entecavir pentru o durată mediană de 99 săptămâni. Reacţiile adverse observate la copiii şi adolescenţii trataţi cu entecavir au fost concordante cu cele observate în studiile clinice efectuate cu entecavir la adulţi. (vezi a. Rezumatul profilului de siguranţă şi pct. 5.1) - cu următoarea excepție la pacienții copii şi adolescenţi: - reacții adverse foarte frecvente: neutropenie. e. Alte grupe speciale de pacienţi Experienţa la pacienţi cu boală hepatică decompensată: profilul de siguranţă al entecavirului la pacienţi cu boală hepatică decompensată a fost evaluat într-un studiu randomizat, deschis, comparativ, în care pacienţii au fost trataţi cu entecavir 1 mg/zi (n = 102) sau cu adefovir dipivoxil 10 mg/zi (n = 89) (studiul 048). Comparativ cu reacţiile adverse menţionate la pct. b. Rezumatul reacţiilor adverse, o altă reacţie adversă [scăderea bicarbonatului sanguin (2%)] a fost observată la pacienţii trataţi cu entecavir în săptămâna 48. Incidenţa cumulată a deceselor în timpul studiului a fost de 23% (23/102), iar cauza deceselor a fost în general de natură hepatică, aşa cum era de aşteptat la această populaţie. Incidenţa cumulată a carcinomului hepatocelular (CHC) în timpul studiului a fost de 12% (12/102). Reacţiile adverse grave au fost în general de natură hepatică, cu o incidenţă cumulată în timpul studiului de 69%. Pacienţii cu scor CTP mare la momentul iniţial au avut risc mai mare de a prezenta reacţii adverse grave (vezi pct. 4.4). Modificări ale rezultatelor analizelor de laborator: în săptămâna 48, niciunul dintre pacienţii cu boală hepatică decompensată trataţi cu entecavir nu a prezentat creşteri ale ALT > 10 ori LSVN şi > 2 ori faţă de valoarea iniţială şi 1% dintre pacienţi au prezentat creşteri ale ALT > 2 ori faţă de valoarea iniţială împreună cu bilirubina totală > 2 ori LSVN şi > 2 ori faţă de valoarea iniţială. Concentraţiile albuminei au fost < 2,5 g/dl la 30% dintre pacienţi, concentraţiile lipazei au fost > 3 ori faţă de valoarea iniţială la 10% dintre pacienţi şi numărul trombocitelor < 50000/mm3 la 20% dintre pacienţi. Experienţa la pacienţii infectaţi concomitent cu HIV: profilul de siguranţă al entecavirului la un număr limitat de pacienţi infectaţi concomitent cu HIV şi VHB, trataţi cu scheme terapeutice HAART (terapie antiretrovirală înalt activă) conţinând lamivudină, a fost similar cu profilul de siguranţă la pacienţii infectaţi numai cu VHB (vezi pct. 4.4). Sexul/vârsta: nu a existat nicio diferenţă evidentă a profilului de siguranţă al entecavirului legată de sex (aproximativ 25% femei în studiile clinice) sau vârsta (aproximativ 5% dintre pacienţi > 65 ani). 9 Raportarea reacţiilor adverse suspectate Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România Str. Aviator Sănătescu nr. 48, sector 1 Bucureşti 011478- RO e-mail: adr@anm.ro Website: www.anm.ro 4.9 Supradozaj Există experienţă limitată privind supradozajul cu entecavir raportat la pacienţi. Subiecţii sănătoşi cărora li s-au administrat doze de până la 20 mg pe zi timp de până la 14 zile şi doze unice de până la 40 mg nu au prezentat reacţii adverse neaşteptate. În caz de supradozaj, pacientul trebuie monitorizat pentru evidenţierea manifestărilor toxice şi i se va administra tratament de susţinere standard, în funcţie de necesităţi. 5. PROPRIETĂŢI FARMACOLOGICE 5.1 Proprietăţi farmacodinamice Grupa farmacoterapeutică: antivirale de uz sistemic, inhibitori nucleozidici şi nucleotidici ai reverstranscriptazei Codul ATC: J05AF10. Mecanism de acţiune: entecavir, un analog nucleozidic guanozinic cu acţiune împotriva VHB polimerazei, este fosforilat eficient la forma de trifosfat activ (TF), care are un timp de înjumătăţire intracelular de 15 ore. Prin competiţie cu substratul natural dezoxiguanozin TF, entecavir-TF inhibă din punct de vedere funcţional cele 3 acţiuni ale polimerazei virale: (1) activarea polimerazei VHB, (2) reverstranscripţia lanţului negativ ADN de pe ARN-ul mesager pregenomic şi (3) sinteza lanţului pozitiv ADN VHB. Ki entecavir-TF pentru polimeraza ADN VHB este de 0,0012 μM. Entecavir-TF este un inhibitor slab al polimerazelor ADN celulare α, β şi δ, cu valori ale Ki între 18 şi 40 μM. În plus, expunerile mari la entecavir nu au prezentat reacţii adverse relevante asupra polimerazei γ sau sintezei ADN-ului mitocondrial în celulele HepG2 (Ki > 160 µM). Acţiunea antivirală: entecavir inhibă sinteza ADN VHB (reducere cu 50%, CE50) la o concentraţie de 0,004 μM în celulele umane HepG2, pe care s-a transferat VHB-tipul sălbatic. Valoarea mediană a CE50 a entecavirului asupra VHB rLVD (rtL180M şi rtM204V) a fost de 0,026 μM (interval 0,010-0,059 μM). Virusurile recombinante care codifică substituţii de rezistenţă la adefovir la nivelul rtN236T sau rtA181V au rămas pe deplin sensibile la entecavir. O analiză a activităţii inhibitorii a entecavirului faţă de o varietate de tulpini HIV-1 izolate clinic şi tulpini de laborator, ce a utilizat o varietate de celule şi de condiţii de testare, a găsit valorile CE50 cu limite de la 0,026 până la > 10 µM; cea mai mică valoare pentru CE50 a fost observată în cadrul testelor în care s-au utilizat niveluri descrescătoare de încărcături virale. În culturile celulare, entecavirul selectat pentru substituţia M184I la concentraţii micromolare, a confirmat acţiunea inhibitorie a concentraţiilor mari de entecavir. Variantele de HIV conţinând substituţia M184V au prezentat pierderea sensibilităţii la entecavir (vezi pct. 4.4). În cadrul testelor pe culturi celulare, privind asocierile utilizate în tratamentul VHB, abacavirul, didanozina, lamivudina, stavudina, tenofovirul sau zidovudina, într-un interval larg de concentraţii, nu au 10 prezentat acţiune antagonistă asupra acţiunii anti-VHB a entecavirului. În studiile antivirale HIV, entecavir în concentraţii micromolare, pe culturi celulare, nu a avut acţiune antagonistă asupra acţiunii anti- HIV a acestor şase INRT sau asupra emtricitabinei. Rezistenţa în culturi celulare: faţă de tipul sălbatic VHB, virusurile rLVD conţinând substituţii rtM204V şi rtL180M ale reverstranscriptazei, prezintă o sensibilitate la entecavir redusă de 8 ori. Încorporarea unor modificări adiţionale în aminoacizii care determină rETV, rtT184, rtS202 sau rtM250, scade sensibilitatea la entecavir pe culturi celulare. Substituţiile observate în tulpinile izolate (rtT184A, C, F, G, I, L, M sau S; rtS202 C, G sau I; şi/sau rtM250I, L sau V) au scăzut suplimentar sensibilitatea la entecavir a tipului sălbatic de virus de 16 până la 741 ori. Tulpinile rezistente la lamivudină conținând substituții rtL180M plus rtM204V în asociere cu substituții ale aminoacizilor la rtA181C au demonstrat o sensibilitate fenotipică la entecavir redusă de 16 până la 122 ori. Substituţiile asociate rETV apărute numai la reziduurile rtT184, rtS202 şi rtM250 au doar un efect modest asupra sensibilităţii la entecavir şi nu au fost observate în absenţa substituţiilor asociate rLVD în mai mult de 1000 de probe prelevate secvenţial de la pacienţi. Rezistenţa este mediată prin legarea redusă a inhibitorului de reverstranscriptaza VHB modificată, iar VHB rezistent exercită o capacitate redusă de replicare în culturile celulare. Experienţa clinică: demonstrarea beneficiului se bazează pe răspunsurile histologice, virusologice, biochimice şi serologice după 48 săptămâni de tratament în studiile clinice controlate cu substanţă activă la 1633 adulţi cu infecţie hepatică B cronică, dovezi de replicare virală şi boală hepatică compensată. Siguranţa şi eficacitatea entecavirului au fost, de asemenea, evaluate într-un studiu clinic controlat cu substanţă activă, la 191 pacienţi cu infecţie cu VHB şi boală hepatică decompensată şi într-un studiu clinic efectuat la 68 pacienţi infectaţi concomitent cu VHB şi HIV. În studiile efectuate la pacienţi cu boală hepatică compensată, îmbunătăţirea histologică a fost definită ca o scădere ≥ 2 puncte în scorul necro-inflamator Knodell de la momentul iniţial, fără agravarea scorului de fibroză Knodell. Răspunsurile pentru pacienţii cu scoruri de fibroză Knodell la momentul iniţial egale cu 4 (ciroză) au fost comparabile cu răspunsurile globale asupra tuturor parametrilor finali de eficacitate (toţi pacienţii au avut afecţiuni hepatice compensate). Valorile iniţiale mari (> 10) ale scorului de necroinflamaţie Knodell au fost asociate cu ameliorări histologice mai mari la pacienţii netrataţi anterior cu nucleozide. Valorile iniţiale ALT ≥ 2 ori LSVN şi valorile iniţiale ADN VHB < 9,0 log 10 copii/ml au fost asociate cu o rată crescută a răspunsului virusologic (48 săptămâni ADN VHB < 400 copii/ml) la pacienţii cu AgHBe pozitiv netrataţi anterior cu nucleozide. Indiferent de caracteristicile iniţiale, majoritatea pacienţilor au prezentat răspuns histologic şi virusologic la tratament. Experienţa la pacienţii netrataţi anterior cu nucleozide, cu boală hepatică compensată: În tabelul de mai jos sunt prezentate rezultatele la 48 săptămâni ale studiilor randomizate, dublu-orb, care compară entecavir (ETV) cu lamivudină (LVD) la pacienţi cu AgHBe pozitiv (022) şi AgHBe negativ (027). Netrataţi anterior cu nucleozide Cu AgHBe pozitiv (studiul 022) Cu AgHBe negativ (studiul 027) ETV 0,5 mg o dată pe zi LVD 100 mg o dată pe zi ETV 0,5 mg o dată pe zi LVD 100 mg o dată pe zi n Ameliorare histologicăb Îmbunătăţirea scorului de fibroză Ishak Agravarea scorului de fibroză Ishak 314a 72%* 39% 8% 11 314 a 62% 35% 10% 296 a 70%* 36% 12% 287 a 61% 38% 15% n Reducerea încărcăturii virale (log10 copii/ml)c ADN VHB nedetectabil (< 300 copii/ml la PCR)c Normalizarea valorilor ALT (≤ 1 ori LSVN) 354 -6,86* 355 -5,39 325 -5,04* 313 -4,53 67%* 36% 90%* 72% 68%* 60% 78%* 71% Seroconversia AgHBe 21% 18% *valoarea p comparativ cu lamivudina < 0,05 apacienţi cu histologie evaluabilă la momentul iniţial (Scorul necroinflamator Knodell la momentul iniţial ≥ 2) bcriteriu final de evaluare principal ctestul Roche Cobas Amplicor PCR (LLOQ = 300 copii/ml) Experienţa la pacienţii care nu răspund la lamivudină cu boală hepatică compensată: Într-un studiu randomizat, dublu-orb, la pacienţi care nu răspund la lamivudină, cu AgHBe pozitiv (026), cu 85% dintre pacienţi prezentând mutaţii rLVD la momentul iniţial, pacienţii care erau trataţi cu lamivudină la înrolarea în studiu, fie au fost transferaţi pe entecavir 1 mg o dată pe zi, fără nicio perioadă de spălare şi nicio perioadă de suprapunere (n = 141), fie au continuat tratamentul cu lamivudină 100 mg o dată pe zi (n = 145). În tabelul următor sunt prezentate rezultatele la 48 săptămâni. Nu răspund la tratament cu lamivudină Cu AgHBe pozitiv (studiul 026) ETV 1,0 mg o dată pe zi LVD 100 mg o dată pe zi n Ameliorare histologicăb Îmbunătăţirea scorului de fibroză Ishak Agravarea scorului de fibroză Ishak n Reducerea încărcăturii virale (log10 copii/ml)c ADN VHB nedetectabil (< 300 copii/ml la PCR)c Normalizarea valorilor ALT (≤ 1 ori LSVN) 124 a 55%* 34%* 11% 141 -5,11* 19%* 61%* 116 a 28% 16% 26% 145 -0,48 1% 15% Seroconversia AgHBe 8% 3% *valoarea p comparativ cu lamivudina < 0,05 apacienţi cu histologie evaluabilă la momentul iniţial (Scorul necroinflamator Knodell la momentul iniţial ≥ 2) bcriteriu final de evaluare principal. ctestul Roche Cobas Amplicor PCR (LLOQ = 300 copii/ml) Rezultate după 48 săptămâni de tratament: Tratamentul a fost întrerupt în cazul în care criteriile de răspuns prespecificate au fost atinse, fie la 48 12 săptămâni, fie în decursul celui de al doilea an de tratament. Criteriile de răspuns au fost supresia virologică a VHB (ADN VHB < 0,7 MEq/ml la bADN) şi dispariţia AgHBe (la pacienţii cu AgHBe pozitiv) sau valori serice ale ALT < 1,25 ori LSVN (la pacienţi cu AgHBe negativ). Pacienţii care au răspuns au fost urmăriţi încă o perioadă de 24 săptămâni fără tratament. Pacienţii care au îndeplinit criteriile de răspuns virusologice, dar nu şi pe cele serologice sau biochimice, au continuat tratamentul orb. Pacienţilor care nu au prezentat un răspuns virusologic li s-a administrat un tratament alternativ. Pacienţi netrataţi anterior cu nucleozide: AgHBe pozitiv (studiul 022): tratamentul cu entecavir timp de până la 96 săptămâni (n = 354) a determinat rate de răspuns cumulativ de 80% pentru ADN VHB < 300 copii/ml la PCR, de 87% pentru normalizarea valorilor ALT, 31% pentru seroconversia AgHBe şi de 2% pentru seroconversia AgHBs (5% pentru dispariţia AgHBs). Pentru lamivudină (n = 355), ratele de răspuns cumulativ au fost de 39% pentru ADN VHB < 300 copii/ml la PCR, 79% pentru normalizarea valorilor ALT, 26% pentru seroconversia AgHBe şi 2% pentru seroconversia AgHBs (3% pentru dispariţia AgHBs). La sfârşitul tratamentului, dintre pacienţii care au continuat tratamentul peste 52 săptămâni (perioadă mediană de 96 săptămâni), 81% din 243 pacienţi trataţi cu entecavir şi 39% din 164 pacienţi trataţi cu lamivudină au prezentat ADN VHB < 300 copii/ml la PCR, în timp ce normalizarea valorilor ALT (≤ 1 ori LSVN) s-a produs la 79% dintre pacienţii trataţi cu entecavir şi la 68% dintre pacienţii trataţi cu lamivudină. AgHBe negativ (studiul 027): tratamentul cu entecavir timp de până la 96 săptămâni (n = 325) a determinat rate de răspuns cumulativ de 94% pentru ADN VHB < 300 copii/ml la PCR şi 89% pentru normalizarea valorilor ALT, comparativ cu 77% pentru ADN VHB < 300 copii/ml la PCR şi 84% pentru normalizarea valorilor ALT la pacienţii trataţi cu lamivudină (n = 313). Pentru 26 pacienţi trataţi cu entecavir şi 28 pacienţi trataţi cu lamivudină care au continuat tratamentul peste 52 săptămâni (perioadă mediană de 96 săptămâni), 96% dintre pacienţii trataţi cu entecavir şi 64% dintre pacienţii trataţi cu lamivudină au prezentat ADN VHB < 300 copii/ml la PCR, la sfârşitul tratamentului. Normalizarea valorilor ALT (≤ 1 ori LSVN) s-a produs la 27% dintre pacienţii trataţi cu entecavir şi la 21% dintre pacienţii trataţi cu lamivudină, la sfârşitul tratamentului. Pentru pacienţii care au îndeplinit criteriile de răspuns definite prin protocol, răspunsul a fost susţinut pe parcursul perioadei de urmărire post-tratament de 24 săptămâni la 75% (83/111) dintre cei care au răspuns la entecavir, comparativ cu 73% (68/93) dintre cei care au răspuns la lamivudină în studiul 022 şi la 46% (131/286) dintre cei care au răspuns la entecavir, comparativ cu 31% (79/253) dintre cei care au răspuns la lamivudină în studiul 027. La 48 săptămâni după tratament, un număr semnificativ de pacienţi cu AgHBe negativ nu au prezentat răspuns. Rezultatele biopsiei de ficat: 57 pacienţi din studiile pivot la pacienţi netrataţi anterior cu nucleozide 022 (AgHBe pozitiv) şi 027 (AgHBe negativ) care s-au înrolat într-un studiu pe termen lung de tip "rollover", au fost evaluaţi din punct de vedere al rezultatelor histologice hepatice pe termen lung. Doza de entecavir a fost de 0,5 mg zilnic în studiile pivot (expunerea medie de 85 săptămâni) şi 1 mg zilnic în studiile de tip rollover (expunerea medie de 177 săptămâni), iar la 51 de pacienţi din studiile de tip rollover s-a administrat iniţial, de asemenea, şi lamivudină (durata mediană 29 săptămâni). Dintre aceşti pacienţi, 55/57 (96%) au prezentat o îmbunătăţire histologică, după cum a fost definită anterior (a se vedea mai sus) şi 50/57 (88%) au avut o descreştere ≥ 1 punct a scorului Ishak al fibrozei. La pacienţii cu scor Ishak al fibrozei la momentul iniţial ≥ 2, 25/43 (58%) s-a înregistrat o descreştere ≥ 2 puncte. Toţi pacienţii (10/10) cu fibroză avansată sau ciroză (scor Ishak al fibrozei 4, 5 sau 6) la momentul iniţial au avut o descreştere ≥ 1 punct (descreşterea mediană faţă de momentul iniţial a fost de 1,5 puncte). La momentul biopsiei pe termen lung, toţi pacienţii au avut ADN VHB < 300 copii/ml şi 49/57 (86%) au avut valori serice ALT ≤ 1 ori LSVN. Toţi cei 57 pacienţi au rămas pozitivi la AgHBs. Pacienţi care nu au răspuns la lamivudină: AgHBe pozitiv (studiul 026): tratamentul cu entecavir timp de până la 96 săptămâni (n=141) a determinat 13 rate de răspuns cumulativ de 30% pentru ADN VHB < 300 copii/ml la PCR, de 85% pentru normalizarea valorilor ALT şi de 17% pentru seroconversia AgHBe. Dintre 77 pacienţi care au continuat tratamentul cu entecavir peste 52 săptămâni (perioadă medie de 96 săptămâni), 40% dintre ei au prezentat ADN VHB < 300 copii/ml la PCR şi 81% au prezentat normalizarea valorilor ALT (≤ 1 ori LSVN), la sfârşitul tratamentului. Vârstă/Sex: Nu au existat diferenţe evidente ale eficacităţii entecavirului în funcţie de sex (aproximativ 25% femei în studii clinice) sau vârstă (aproximativ 5% pacienţi cu vârsta > 65 de ani). Studiu de urmărire pe termen lung Studiul 080 a fost un studiu de observație deschis de Fază 4, randomizat, pentru a evalua riscurile pe termen lung ale tratamentului cu entecavir (ETV, n = 6216) sau cu un alt standard de tratament cu nucleozidă (acid) VHB (nonETV) (n = 6162) pentru aproximativ 10 ani, la subiecții cu infecție cronică cu VHB (CHB). Principalele evenimente clinice rezultate evaluate în studiu au fost neoplasme maligne globale (eveniment compus de HCC și neoplasme maligne non-HCC), evoluția bolii VHB legată de ficat, neoplasme maligne non-HCC, HCC și deces, inclusiv deces din cauze hepatice. În acest studiu, ETV nu a fost asociat cu un risc crescut de neoplasme maligne în comparație cu utilizarea non-ETV, astfel cum este evaluat fie prin criteriul final compus al neoplasmelor maligne globale (ETV n = 331, non-ETV n = 337; HR = 0,93 [0,8-1,1]) fie prin criteriul final individual al neoplasmului malign non-HCC (ETV n = 95, non- ETV n = 81; HR = 1,1 [0,82-1,5]). Evenimentele raportate pentru evoluția bolii HBV legate de ficat și HCC au fost comparabile atât în grupele ETV, cât și în cele care nu sunt ETV. Cea mai frecvent raportată malignitate atât în grupurile ETV, cât și în afara ETV a fost HCC urmată de malignități gastrointestinale. Grupe speciale de pacienţi Pacienţi cu boală hepatică decompensată: în studiul 048, la 191 pacienţi cu infecţie cronică cu VHB cu AgHBe pozitiv sau negativ şi dovezi de decompensare hepatică, definită ca scor CTP egal cu sau mai mare de 7, s-a administrat entecavir 1 mg o dată pe zi sau adefovir dipivoxil 10 mg o dată pe zi. Pacienţii fie nu au fost trataţi anterior pentru infecţia cu VHB, fie au fost trataţi anterior (excluzând tratamentul anterior cu entecavir, adefovir dipivoxil sau fumarat de tenofovir disoproxil). La momentul iniţial, pacienţii au avut un scor CTP mediu de 8,59 şi 26% dintre pacienţi aveau CTP clasa C. Scorul mediu iniţial al Modelului pentru boală hepatică în stadiu final (MELD) a fost de 16,23. Concentraţia serică medie a ADN VHB evaluată prin PCR a fost 7,83 log10 copii/ml şi concentraţia serică medie a ALT a fost de 100 U/l; 54% dintre pacienţi au avut AgHBe pozitiv şi 35% dintre pacienţi au avut substituţii rLVD la momentul iniţial. Entecavir a fost superior adefovirului dipivoxil în ceea ce priveşte criteriul final de evaluare principal de eficacitate reprezentat de modificarea medie faţă de momentul iniţial a concentraţiei serice de ADN VHB măsurată prin PCR în săptămâna 24. Rezultatele pentru criteriile finale de evaluare selectate ale studiului, în săptămânile 24 şi 48, sunt indicate în tabel. Săptămâna 24 Săptămâna 48 ETV 1 mg o dată pe zi adefovir dipivoxil 10 mg o dată pe zi ETV 1 mg o dată pe zi adefovir dipivoxil 10 mg o dată pe zi n ADN VHBa 100 91 100 91 Procent nedetectabil (<300 copii/ml)b 49%* 16% 57%* 20% Modificarea medie faţă de momentul iniţial (log10 copii/ml)c -4,48* -3,40 -4,66 -3,90 14 Scor CTP stabil sau îmbunătăţitb,d Scor MELD Modificarea medie faţă de momentul iniţialc,e 66% -2,0 71% -0,9 61% -2,6 67% -1,7 Pierderea AgHBsb Normalizarea:f ALT (≤1 x LSVN)b Albuminei (≥1 x LIVN)b Bilirubinei (≤1 x LSVN)b Timpului de protrombină (≤1 x LSVN)b 1% 0 5% 0 46/78 (59%)* 20/82 (24%) 12/75 (16%) 9/95 (9%) 28/71 (39%) 14/69 (20%) 10/65 (15%) 6/82 (7%) 49/78 (63%)* 32/82 (39%) 15/75 (20%) 8/95 (8%) 33/71 (46%) 20/69 (29%) 18/65 (28%) 7/82 (9%) aAnaliza Roche COBAS Amplicor PCR (LLOQ = 300 copii/ml) bNF=E (nu finalizează=eşec), însemând pacienţi care au întrerupt tratamentul înainte de săptămâna în care s-a efectuat analiza, incluzând motive cum ar fi decesul, absenţa eficacităţii, reacţii adverse, non-complianţă/pierderea din urmărire, sunt considerate eşec (de exemplu ADN VHB ≥ 300 copii/ml) c NF=L (nu finalizează=lipsă) d Definit drept reducerea sau nicio modificare faţă de scorul CTP de la momentul iniţial eScorul MELD mediu la momentul iniţial a fost 17,1 pentru ETV şi 15,3 pentru adefovir dipivoxil fNumitorul comun sunt pacienţii cu valori anormale la momentul iniţial * p<0,05 LSVN = limita superioară a valorilor normale, LIVN= limita inferioară a valorilor normale Timpul până la apariţia CHC sau producerea decesului (oricare a survenit primul) a fost comparabil pentru cele două grupuri de tratament; incidenţa cumulată a deceselor în timpul studiului a fost de 23% (23/102) şi 33% (29/89) pentru pacienţii trataţi cu entecavir şi respectiv, cu adefovir dipivoxil, iar incidenţa cumulată a CHC în timpul studiului a fost de 12% (12/102) pentru pacienţii trataţi cu entecavir şi respectiv 20% (18/89) pentru cei trataţi cu adefovir dipivoxil. La pacienţi cu substituţii rLVD la momentul iniţial, proporţia de pacienţi cu ADN VHB < 300 copii/ml a fost de 44% pentru entecavir şi 20% pentru adefovir în săptămâna 24 şi 50% pentru entecavir şi 17% pentru adefovir în săptămâna 48. Pacienţi infectaţi concomitent cu HIV şi VHB cărora li se administrează concomitent HAART: studiul 038 a inclus 67 pacienţi cu AgHBe pozitiv şi 1 pacient cu AgHBe negativ, infectaţi concomitent cu HIV. Pacienţii au avut o infecţie HIV controlată, stabilă (ARN HIV < 400 copii/ml) cu recurenţa viremiei VHB la administrarea unui regim HAART conţinând lamivudină. Scheme terapeutice HART anterioare nu au inclus emtricitabină sau fumarat de tenofovir disoproxil. La momentul iniţial, pacienţii trataţi cu entecavir au avut o valoare mediană a duratei terapiei anterioare cu lamivudină de 4,8 ani şi o valoare mediană a numărului celulelor CD4 de 494 celule/mm3 (cu doar 5 pacienţi cu un număr de celule CD4< 200 celule/mm3). Pacienţii au continuat regimul terapeutic cu lamivudină şi au fost repartizaţi să li se asocieze, fie entecavir 1 mg o dată pe zi (n = 51), fie placebo (n = 17), timp de 24 săptămâni, urmat de o perioadă de 24 săptămâni de studiu deschis, în care toţi au fost toţi trataţi cu entecavir încă o perioadă de 24 săptămâni. La 24 săptămâni reducerea încărcăturii virale a VHB a fost semnificativ mai mare cu entecavir (-3,65, comparativ cu o creştere de 0,11 log10 copii/ml). Pentru pacienţii repartizaţi iniţial pentru tratamentul cu entecavir, reducerea ADN VHB la 48 săptămâni a fost de –4,20 log10 copii/ml, normalizarea valorilor ALT s-a produs la 37% dintre pacienţii cu valori serice anormale ale ALT la momentul iniţial şi niciun 15 pacient nu a realizat seroconversia AgHBe. Pacienţi infectaţi concomitent cu HIV şi VHB cărora nu li se administrează concomitent HAART: entecavirul nu a fost evaluat la pacienţii infectaţi concomitent cu VHB şi HIV cărora nu li se administrează simultan tratament eficace anti-HIV. Reducerile în ARN HIV au fost raportate la pacienţii infectaţi concomitent cu HIV şi VHB cărora li se administrează în monoterapie entecavir fără HAART. În câteva cazuri a fost observată selectarea variantei M184V a HIV ce are implicaţii pentru selecţia terapiei HAART, care poate fi administrată în viitor pacientului. Prin urmare, entecavir nu trebuie utilizat în aceste cazuri, din cauza posibilei dezvoltări a rezistenţei HIV (vezi pct. 4.4). Pacienţi cu transplant hepatic: siguranţa şi eficacitatea entecavirului 1 mg administrat o dată pe zi, au fost evaluate într-un studiu clinic cu un singur braţ care a inclus 65 pacienţi la care s-a efectuat transplant hepatic pentru complicaţii ale infecţiei cronice cu VHB şi care au avut ADN VHB <172 UI/ml (aproximativ 1000 copii/ml) la momentul transplantului. Populaţia inclusă în studiu a fost reprezentată de bărbaţi 82%, caucazieni 39% şi asiatici 37%, cu o medie de vârstă de 49 ani; 89% dintre pacienţi au avut AgHBe negativ la momentul transplantului. La 60 dintre cei 61 pacienţi care au fost evaluabili din punct de vedere al eficacităţii (la care li s-a administrat entecavir timp de cel puţin 1 lună), s-a administrat, de asemenea, imunoglobulină anti-virusul hepatitei B (Ig anti-VHB) ca parte a schemei terapeutice profilactice post-transplant. La 49 dintre aceşti 60 pacienţi, s-a administrat tratament cu Ig anti-VHB pentru o perioadă mai mare de 6 luni. În săptămâna 72 post-transplant, niciunul dintre cele 55 cazuri evaluate nu a avut recurenţă virologică a VHB [definită ca ADN VHB ≥ 50 UI/ml (aproximativ 300 copii/ml)] şi nu a fost raportată nicio recurenţă virologică la momentul controlului pentru cei 6 pacienţi rămaşi. Toţi cei 61 pacienţi au prezentat post-transplant dispariţia AgHBs şi 2 dintre aceştia au devenit ulterior AgHBs pozitivi în ciuda menţinerii ADN VHB nedetectabil (<6 UI/ml). Frecvenţa şi natura reacţiilor adverse în acest studiu au fost în concordanţă cu cele aşteptate la pacienţii la care s-a efectuat transplant hepatic şi cu profilul de siguranţă cunoscut pentru entecavir. Copii şi adolescenţi: studiul 189 este un studiu care investighează eficacitatea şi siguranţa tratamentului cu entecavir la 180 copii şi adolescenţi netrataţi anterior cu nucleozide, cu vârsta cuprinsă între 2 şi < 18 ani, cu infecţie cronică cu VHB, cu AgHBe pozitiv, cu boală hepatică compensată şi valori crescute ale ALT. Pacienţii au fost repartizaţi aleatoriu, în regim orb, (în raport 2:1) pentru a fi trataţi cu entecavir în doze cuprinse între 0,015 mg/kg până la 0,5 mg/zi (N = 120) sau pentru a li se administra placebo (N = 60). Repartizarea aleatorie a fost stratificată în funcţie de categoria de vârstă (2 până la 6 ani; > 6 până la 12 ani şi > 12 până la < 18 ani). La momentul iniţial, datele demografice şi caracteristicile infecţiei cu VHB au fost comparabile între cele două 2 braţe de tratament şi între cohortele stabilite în funcţie de vârstă. La înrolarea în studiu, valoarea medie a ADN VHB a fost de 8,1 log10 UI/ml şi valoarea medie a ALT a fost de 103 U/l în funcție de populația din studiu. Rezultatele principalelor criterii finale de evaluare a eficacităţii în Săptămâna 48 și Săptămâna 96 sunt prezentate în tabelul de mai jos. Entecavir Săptămâna 48 Săptămâna 96 Placebo* Săptămâna 48 n ADN VHB < 50 UI/ml și seroconversia AgHBea ADN VHB < 50 UI/mla Seroconversia AgHBea Normalizarea valorilor ALTa ADN VHB < 50 UI/mla 120 24,2% 49,2 % 24,2% 67,5% 16 120 35,8% 64,2 % 36,7% 81,7% 60 3,3% 3,3 % 10,0% 23,3% VHB la momentul iniţial ADN < 8 log10 UI/ml VHB la momentul iniţial ADN ≥ 8 log10 UI/ml aNF=E (nu finalizează studiul=eşec) 82,6% (38/46) 82,6% (38/46) 6,5% (2/31) 28,4% (21/74) 52,7% (39/74) 0% (0/29) *Pacienţi repartizaţi aleatoriu în braţul cu placebo, care nu au avut seroconversia HBe până la săptămâna 48, au trecut la entecavir pentru al doilea an de studiu; prin urmare, datele comparative randomizate sunt disponibile numai până la săptămâna 48. Evaluarea rezistenței la copii și adolescenți este bazată pe date din două studii clinice în desfășurare (028 și 189) efectuate la pacienți copii și adolescenți, cu infecţie cronică cu VHB, cu AgHBe pozitiv, netrataţi anterior cu nucleozide. Cele două studii clinice prezintă date despre rezistența de la 183 pacienți tratați și urmăriţi în Anul 1 de studiu și de la 180 pacienți tratați și urmăriţi în Anul 2 de studiu. Au fost efectuate evaluări genotipice la toţi pacienţii cu probe disponibile, care au avut recădere virusologică în Săptămâna 96 sau care au avut o valoare a ADN VHB ≥ 50 UI/ml în Săptămâna 48 sau Săptămâna 96. Pe parcursul Anului 2 de studiu rezistența mediată genotipic la ETV a fost detectată la 2 pacienți (1,1 % probabilitate cumulativă de rezistență în Anul 2 de studiu). Rezistenţa clinică la adulți: pacienţii participanţi în studii clinice care au fost trataţi iniţial cu entecavir 0,5 mg (pacienţi netrataţi anterior cu nucleozide), sau 1 mg (pacienţi care nu au răspuns la lamivudină) şi cărora li s-a efectuat o determinare a ADN VHB prin metoda PCR pe durata tratamentului, în sau după săptămâna 24, au fost monitorizaţi din punct de vedere al apariţiei rezistenţei. În timpul săptămânii 240 în cadrul studiilor la pacienţii netrataţi anterior cu nucleozide, dovezi genotipice de rETV prin substituţii la rtT184, rtS202 sau rtM250 au fost identificate la 3 dintre pacienţii trataţi cu entecavir, 2 dintre ei prezentând recădere virologică (vezi tabelul). Aceste substituţii au fost observate numai în prezenţa substituţiilor rLVD (rtM204V şi rtL180M). Studii la pacienţi netrataţi anterior cu nucleozide, privind apariţia rezistenţei genotipice la entecavir până la sfârşitul anului 5 Anul 1 Anul 2 Anul 3a Anul 4a Anul 5a Pacienţi trataţi şi urmăriţi din punct de vedere al apariţiei rezistenţeib 663 Pacienţi în anul respectiv cu: 278 149 121 108 - apariţia rETVc mediată genotipic - rETVc mediată genotipic cu eşec virologicd 1 1 1 0 1 1 0 0 0 0 Probabilitatea cumulată de: - apariţie a rETVc mediată genotipic 0,2% 0,5% 1,2% 1,2% 1,2% - rETVc mediată genotipic cu eşec virologic 0,2% 0,2% 0,8% 0,8% 0,8% aRezultatele reflectă folosirea unei doze de 1 mg entecavir pentru 147 din 149 pacienţi în anul 3 şi pentru toţi pacienţii în anul 4 şi 5 şi a unui tratament asociat entecavir-lamivudină (urmat de tratament cu entecavir pe termen lung) pentru o durată medie de 20 săptămâni pentru 130 din 149 pacienţi în anul 3 şi pentru 1 săptămână pentru 1 din 121 pacienţi în anul 4 într-un studiu de tip rollover (de schimbare a terapiei). bSunt incluşi pacienţii cu cel puţin o determinare a ADN VHB prin metoda PCR pe durata tratamentului, în sau după săptămâna 24 până în săptămâna 58 (Anul 1), după săptămâna 58 până în săptămâna 102 (Anul 2), după săptămâna 102 până în săptămâna 156 (Anul 3), după săptămâna 156 17 până în săptămâna 204 (Anul 4) sau după săptămâna 204 până în săptămâna 252 (Anul 5). cPacienţii au de asemenea, substituţii rLVD. d≥ 1 log10 creştere a ADN VHB, măsurat prin metoda PCR, peste valorile cele mai mici, confirmată prin măsurători succesive sau la sfârşitul intervalului de timp stabilit. Substituţiile rETV (pe lângă rLVD prin substituţiile rtM204V/I ± rtL180M) au fost observate la momentul iniţial în tulpinile izolate de la 10/187 (5%) dintre pacienţii care nu au răspuns la lamivudină, care au fost trataţi cu entecavir şi monitorizaţi din punct de vedere al apariţiei rezistenţei, indicând faptul că tratamentul anterior cu lamivudină poate selecta aceste substituţii de rezistenţă şi că ele pot exista cu o frecvenţă mică înaintea începerii tratamentului cu entecavir. Până la sfârşitul săptămânii 240, 3 dintre cei 10 pacienţi au prezentat eşec virologic (≥ 1 log10 creştere peste valorile cele mai mici). Apariţia rezistenţei la entecavir până la sfârşitul săptămânii 240 în studiile la pacienţi care nu au răspuns la lamivudină este prezentată în tabelul următor. Studii la pacienţi care nu au răspuns la lamivudină privind rezistenţa la entecavir mediată genotipic până la sfârşitul Anului 5 Anul 1 Anul 2 Anul 3a Anul 4a Anul 5a Pacienţi trataţi şi urmăriţi din punct de vedere al apariţiei rezistenţeib Pacienţi în anul respectiv cu: 187 146 80 52 33 - apariţia rETVc mediată genotipic 11 - rETVc mediată genotipic cu eşec virologic 2e Probabilitatea cumulată de: 12 14e 16 13e 6 9e 2 1e - apariţie a rETVc mediată genotipic - rETVc mediată genotipic cu eşec virologic 6,2% 15% 36,3% 46,6% 51,45% 1,1%e 10,7%e 27%e 41,3%e 43,6%e aRezultatele reflectă folosirea unui tratament asociat entecavir-lamivudină (urmat de tratament cu entecavir pe termen lung) pentru o durată medie de 13 săptămâni pentru 48 din 80 pacienţi în Anul 3, o durată medie de 38 săptămâni pentru 10 din 52 pacienţi în Anul 4 şi pentru 16 săptămâni pentru 1 din 33 pacienţi în anul 5 într-un studiu de tip rollover (de schimbare a terapiei). bSunt incluşi pacienţii cu cel puţin o determinare a ADN VHB prin metoda PCR pe durata tratamentului, în sau după săptămâna 24 până în săptămâna 58 (Anul 1), după săptămâna 58 până în săptămâna 102 (Anul 2), după săptămâna 102 până în săptămâna 156 (Anul 3), după săptămâna 156 până în săptămâna 204 (Anul 4) sau după săptămâna 204 până în săptămâna 252 (Anul 5). cPacienţii au de asemenea, substituţii rLVD. d≥ 1 log10 creştere a ADN VHB, măsurat prin metoda PCR, peste valorile cele mai mici, confirmată prin măsurători succesive sau la sfârşitul intervalului de timp stabilit. eApariţia rETV în orice an; eşec virologic în anul respectiv. Printre pacienţii care nu au răspuns la tratamentul cu lamivudină, cu valoarea iniţială ADN VHB <107 log10 copii/ml, 64% (9/14) au atins ADN VHB < 300 copii/ml în săptămâna 48. Aceşti 14 pacienţi au prezentat o rată mai mică a rezistenţei mediată genotipic la entecavir (probabilitatea cumulată 18,8% până la sfârşitul anului 5 de urmărire) decât populaţia de studiu (a se vedea tabelul). De asemenea, pacienţii care nu au răspuns la tratamentul cu lamivudină şi care au atins ADN VHB <104 log10 copii/ml prin metoda PCR în săptămâna 24 au prezentat o rată mai mică de apariţie a rezistenţei decât cei la care nu s-a întâmplat acest lucru (probabilitate cumulată la 5 ani 17,6% [n=50] faţă de respectiv 60,5% [n=135]). 18 Analiza integrată a studiilor clinice de Fază 2 și 3: Într-o analiză integrată, efectuată după punerea pe piață, a datelor referitoare la rezistența la entecavir, provenite din 17 studii clinice de fază 2 și 3, s-a evidențiat apariția unei substituții rtA181C asociate rezistenței la entecavir, care a fost depistată la 5 din 1461 subiecți, în timpul tratamentului cu entecavir. Această substituție a fost depistată doar în prezența substituțiilor rtL180M plus rtM204V asociate rezistenței la lamivudină. 5.2 Proprietăţi farmacocinetice Absorbţie: entecavirul este absorbit rapid, cu atingerea concentraţiilor plasmatice maxime în 0,5-1,5 ore. Biodisponibilitatea absolută nu a fost determinată. Pe baza excreţiei urinare a medicamentului netransformat, biodisponibilitatea a fost estimată a fi de cel puţin 70%. Există o creştere proporţională cu doza a valorilor Cmax şi ASC după administrarea de doze repetate cuprinse între 0,1-1 mg. Starea de echilibru este atinsă în 6-10 zile după administrarea o dată pe zi, cu o acumulare de aproximativ 2 ori. La starea de echilibru, Cmax este de 4,2 ng/ml şi Cmin este de 0,3 ng/ml, pentru o doză de 0,5 mg şi de 8,2 ng/ml şi respectiv de 0,5 ng/ml pentru 1 mg. Bioechivalenţa comprimatului şi a soluţiei orale au fost bioechivalente la subiecţi sănătoşi; prin urmare, ambele forme farmaceutice pot fi interschimbabile. Administrarea dozei de entecavir 0,5 mg cu un prânz standard bogat în lipide (945 kcal, 54,6 g lipide) sau cu un prânz uşor (379 kcal, 8,2 g lipide) a determinat o întârziere minimă a absorbţiei (1-1,5 ore în condiţiile administrării cu alimente, comparativ cu 0,75 ore în condiţii de repaus alimentar), o scădere a Cmax cu 44-46% şi o scădere a ASC cu 18-20%. Valorile scăzute ale Cmax şi ASC, atunci când administrarea s-a făcut împreună cu alimente, nu sunt considerate a avea relevanţă clinică la pacienţii care nu au fost trataţi anterior cu nucleozide, dar pot afecta eficacitatea la pacienţii care nu răspund la lamivudină (vezi pct. 4.2). Distribuţie: volumul de distribuţie estimat pentru entecavir depăşeşte volumul total al apei din organism. In vitro, legarea de proteinele serice umane este de aproximativ 13%. Metabolizare: entecavirul nu este substrat și nu are efect inhibitor sau inductor al izoenzimelor citocromului CYP450. După administrarea de entecavir marcat cu 14C, nu s-au observat metaboliţi obţinuţi prin oxidare sau acetilare, ci s-au observat numai cantităţi foarte mici de metaboliţi obţinuţi în faza II, glucuronoconjugaţi şi sulfoconjugaţi. Eliminare: entecavirul este eliminat predominant pe cale renală, la starea de echilibru regăsindu-se în urină aproximativ 75% din doza administrată, sub formă netransformată. Clearance-ul renal este independent de doză şi este cuprins între 360-471 ml/min, ceea ce sugerează că entecavirul este eliminat atât prin filtrare glomerulară, cât şi prin secreţie tubulară. După atingerea concentraţiilor plasmatice maxime, concentraţiile plasmatice de entecavir scad biexponenţial, cu un timp de înjumătăţire plasmatică prin eliminare terminal de aproximativ 128-149 ore. Indicele de acumulare observat al medicamentului este de aproximativ 2 ori în cazul administrării zilnice în priză unică, ceea ce sugerează un timp de înjumătăţire plasmatică prin acumulare efectiv de aproximativ 24 ore. Insuficienţă hepatică: parametrii farmacocinetici la pacienţii cu insuficienţă hepatică moderată sau severă au fost similari cu cei de la pacienţii cu funcţie hepatică normală. Insuficienţă renală: clearance-ul entecavirului scade o dată cu scăderea clearance-ului creatininei. O perioadă de hemodializă de 4 ore a îndepărtat aproximativ 13% din doză, iar 0,3% a fost îndepărtată prin DPAC. În tabelul de mai jos sunt prezentaţi parametrii farmacocinetici ai entecavirului după administrarea unei singure doze de 1 mg la pacienţi (fără infecţie hepatică cu VHB cronică): Clearance al creatininei la momentul iniţial (ml/min) Fără IR IR uşoară IR moderată IR severă IR severă cu IR severă cu 19 > 80 > 50; ≤80 30-50 20-< 30 hemodializă DPAC (n=6) (n=6) (n=6) (n=6) (n=6) Cmax (ng/ml) 8,1 10,4 10,5 15,3 15,4 (VC%) ASC(0-T) (30,7) (37,2) (22,7) (33,8) (56,4) 27,9 51,5 69,5 145,7 233,9 (ng•h /ml) (VC) (25,6) (22,8) (22,7) (31,5) (28,4) (n=4) 16,6 (29,7) 221,8 (11,6) NA CLR (ml/min) (DS) 383,2 (101,8) 197,9 (78,1) CLT/F (ml/min) 588,1 (DS) (153,7) 309,2 (62,6) 135,6 (31,6) 226,3 (60,1) 40,3 (10,1) 100,6 (29,1) NA 50,6 (16,5) 35,7 (19,6) Post-transplant hepatic: expunerea la entecavir la pacienţii cu transplant hepatic infectaţi cu VHB trataţi cu o doză constantă de ciclosporină A sau tacrolimus (n = 9) a fost de aproximativ 2 ori mai mare decât expunerea la subiecţi sănătoşi cu funcţie renală normală. Funcţia renală alterată contribuie la creşterea expunerii la entecavir la aceşti pacienţi (vezi pct. 4.4). Sexul: ASC a fost cu 14% mai mare la femei decât la bărbaţi, din cauza diferenţelor privind funcţia renală şi greutatea. După realizarea ajustărilor diferenţelor clearance-ului creatininei şi greutăţii corporale, nu a existat nicio diferenţă privind expunerea între subiecţii de sex masculin şi feminin. Vârstnici: efectul vârstei asupra farmacocineticii entecavirului a fost evaluat comparând subiecţi vârstnici, cu vârsta în intervalul 65-83 ani (vârsta medie a femeilor, de 69 ani, iar a bărbaţilor, de 74 ani) cu subiecţi tineri, cu vârsta în intervalul 20-40 ani (vârsta medie a femeilor, de 29 ani, iar a bărbaţilor, de 25 ani). Valoarea ASC a fost cu 29% mai mare la subiecţii vârstnici, decât la cei tineri, preponderent din cauza diferenţelor în ceea ce privește funcţia renală şi greutatea corporală. După realizarea ajustărilor diferenţelor clearance-ului creatininei şi greutăţii corporale, subiecţii vârstnici au avut valoarea ASC cu 12,5% mai mare decât cei tineri. Analizele farmacocinetice populaţionale la pacienţi cu vârsta în intervalul 16-75 ani, nu au arătat că vârsta are o influenţă semnificativă asupra farmacocineticii entecavirului. Rasa: analizele farmacocinetice populaţionale nu au arătat că rasa are o influenţă semnificativă asupra farmacocineticii entecavirului. Cu toate acestea, concluziile pot fi trase numai din grupurile caucazian şi asiatic, deoarece din celelalte rase au existat prea puţini subiecţi. Copii şi adolescenţi: profilul farmacocinetic al entecavir la starea de echilibru a fost evaluat (studiul 028) la 24 subiecţi copii şi adolescenţi netrataţi anterior cu nucleozide, cu AgHBe pozitiv, cu vârsta cuprinsă între 2 şi < 18 ani, cu boală hepatică compensată. Expunerea la entecavir în rândul pacienţilor netrataţi anterior cu nucleozide cărora li s-a administrat tratament cu entecavir în doze unice zilnice de 0,015 mg/kg până la doza maximă de 0,5 mg a fost similară celei obţinute la pacienţi adulţi trataţi cu doze unice zilnice de 0,5 mg. Pentru aceşti pacienţi, valoarea Cmax a fost de 6,31 ng/ml, valoarea ASC(0-24) a fost de 18,33 ng•oră/ml şi, respectiv, Cmin a fost de 0,28 ng/ml. 5.3 Date preclinice de siguranţă În studiile de toxicitate după doze repetate la câini, în sistemul nervos central s-a observat inflamaţie perivasculară reversibilă, pentru care s-au stabilit că dozele fără efect corespund la expuneri de 19 şi de 10 ori mai mari decât expunerea preconizată la om (în cazul utilizării dozei de 0,5 mg, respectiv 1 mg). 20 Această reacţie nu a fost observată în studiile cu doze repetate la alte specii, incluzând maimuţe la care s-a administrat zilnic entecavir timp de 1 an, obținându-se expuneri ≥ 100 ori decât expunerea preconizată la om. În studiile de toxicitate asupra funcţiei de reproducere la animale, în care s-a administrat entecavir timp de până la 4 săptămâni, nu s-a evidenţiat afectarea fertilităţii la şobolani masculi şi femele, la expuneri mari. Modificările testiculare (degenerescenţa tubilor seminiferi) au fost evidenţiate în studiile de toxicitate după doze repetate la rozătoare şi câini, la expuneri ≥ 26 ori decât expunerea preconizată la om. Nu s-au observat modificări testiculare într-un studiu cu durata de 1 an, efectuat la maimuţe. În cazul administrării entecavirului la femele gestante de şobolan şi iepure, nu s-au evidenţiat efecte embriotoxice şi toxice materne în cazul unei expuneri ≥ 21 ori decât expunerea preconizată la om. La şobolan, la expuneri foarte mari au fost observate toxicitate maternă, embrio-fetotoxicitate (resorbţie), reducerea greutăţii fetale, malformaţii ale cozii şi ale coloanei vertebrale, reducerea osificării (vertebre, stern şi falange) şi un număr suplimentar de vertebre lombare şi de coaste. La iepure, la expuneri foarte mari, au fost observate toxicitate embrio-fetală (resorbţie), reducerea osificării (os hioid) şi creşterea incidenţei celei de a 13-a coaste. Într-un studiu peri-postnatal efectuat la şobolan, nu s-au observat reacţii adverse asupra puilor. Într-un alt studiu, în care entecavirul a fost administrat la femele gestante de şobolan în perioada de alăptare în doză de 10 mg/kg, s-a demonstrat atât expunerea fetală la entecavir, cât şi excreţia entecavirului în lapte. La puii de şobolan cărora li s-a administrat entecavir între zilele 4 şi 80 postnatal, s-a observat răspuns reflex senzitivo-motor moderat redus la stimuli acustici în timpul perioadei de recuperare (zilele 110–114 postnatal), însă nu în timpul perioadei de administrare a dozelor la valori ale ASC ≥ 92 ori comparativ cu cele obţinute la om cu doza de 0,5 mg sau doza echivalentă la copii şi adolescenţi. Având în vedere marja de expunere, se consideră că această observaţie este puţin probabil să aibă semnificaţie clinică. Nu s-a evidenţiat genotoxicitate într-un studiu de mutagenitate - testul microbian Ames, într-un studiu de mutaţie genetică pe celule de mamifere şi într-un studiu de transformare pe celule embrionare de hamster sirian. De asemenea, rezultatele unui studiu efectuat pe micronuclei de şobolan şi ale unui studiu de reparare a ADN au fost negative. Entecavirul a avut efect clastogen pe culturile de limfocite umane, la concentraţii mult mai mari decât cele atinse în practica terapeutică. Studii de carcinogenitate cu durata de doi ani: la şoarecii masculi s-a observat creşterea incidenţei tumorilor pulmonare la expuneri ≥ 4 ori şi ≥ 2 ori decât cele obținute la om în cazul utilizării dozelor de 0,5 mg, respectiv 1 mg. Dezvoltarea tumorală a fost precedată de proliferarea pneumocitelor la nivel pulmonar, fapt care nu a fost observat la şobolani, câini sau maimuţe, indicând că este posibil ca evenimentul esenţial în dezvoltarea tumorală pulmonară observat la şoarece să fi avut specificitate de specie. Incidenţe crescute ale altor tumori, incluzând glioame craniene la şobolani masculi şi femele, carcinoame hepatice la şoareci masculi, tumori vasculare benigne la şoareci femele şi adenoame şi carcinoame hepatice la şobolani femele, au fost observate numai la expuneri foarte mari, pe toată durata vieţii. Cu toate acestea, nu au putut fi stabilite cu certitudine valorile concentrațiilor plasmatice la care nu se observa nici un efect advers. La om, nu se cunoaşte predictivitatea acestor observaţii. Pentru date clinice, vezi pct. 5.1. 6. PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE 6.1 Lista excipienţilor Nucleul comprimatului: Lactoză monohidrat Celuloză microcristalină (E460) 21 Crospovidonă (tip B) (E1202) Stearat de magneziu Filmul comprimatului Opadry Alb YS-1-7003 conţinând: Dioxid de titan (E171) Hipromeloză (E464) Macrogol 400 (E1521) Polisorbat 80 (E433) 6.2 Incompatibilităţi Nu este cazul. 6.3 Perioada de valabilitate 2 ani 6.4 Precauţii speciale pentrup ăstrare Acest medicament nu necesită condiții speciale de păstrare. 6.5 Natura şi conţinutul ambalajului Blistere din OPA-Al-PVC/Al. Dimensiuni de ambalaj: 30 sau 90 comprimate filmate Este posibil ca nu toate mărimile de ambalaj să fie comercializate. 6.6 Precauţii speciale pentru eliminarea reziduurilor şi alte instrucţiuni de manipulare Orice medicament neutilizat sau material rezidual trebuie eliminat în conformitate cu reglementările locale. 7. DEŢINĂTORUL AUTORIZAŢIEI DE P UNERE PE PIAŢĂ Labormed-Pharma S.A. Bd. Theodor Pallady, nr. 44B, Sector 3, 032266 București România 8. NUMĂRUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ 14837/2023/01-02 14838/2023/01-02 9. DATAPRIMEI AUTORIZĂRI SAU A REÎNNOIRII AUTORIZAŢIEI Data primei autorizări – Iulie 2017 Data ultimei reînnoiri a autorizaţiei: Ianuarie 2023 22 10. DATA REVIZUIRII TEXTULUI Iunie 2024 23